La cursul de PR cu tematica CSR, inveti ca este incorect
ca si companie sa aloci resurse pentru campanii alese emotional, fara coerenta
si durata.
Adica mai
bine strangi bani si faci un centru pentru ajutor, decat sa fii un antreprenor care nu face CSR coerent
cu un rezultat cuantificabil, ci ajuta pe criterii emotionale o droaie de
oameni care cer ajutorul direct la usa sau prin intermediari. Asta sunt eu….
DAR….
Deocamdata sunt
dependenta de speranta pe care o daruiesc, iar asta ma face sa cresc speranta
inauntrul meu. Doar cine a descoperit
genul asta de satisfactie, care nu se compara cu nimic altceva, intelege. Este un soi de bucurie ca aceea pe care ti-o da senzatia
corpului frumos. Orice ai avea, oricate ai face, sunt satisfactii care tin de
ceva anume. Asa e bucuria de a darui.
Ce daca nu
vad rezultate in timp…daca imi mobilizez colegii si prietenii sa ofer bani
pentru inca o sesiune de tratament unul copilas bolnav incurabil. Ce daca nu e
coerenta, daca am reusit sa trimitem 150 de pachete copiilor bolnavi de cancer
si celor surdo-muti.
Ce daca….daca stiu ca mamele care merg la
spitalul de pedietrie cu copilul bolnavior, privesc
impreuna cat asteapta, povestile
illustrate atat de frumos de pictorita noastra pe peretele camerei de garda.
Sau daca mamica amarata care vine de la tara la spital are conditii decente
pentru ca am reusit sa amenajam si noi o rezerva pentru mama si copil.
Asa ca
pastrez multumirea, satisfactia, inima cat cerul, bucuria si toate privirile
pline de iubire ce imi sunt adresate cand ajut, chiar si asa, fara coerenta si
rezultate cuantificabile.
Si ma plec
deocamdata in fata celor mari, care pot face infinit mai mult bine decat noi
prin campanii mari cu bugete si specialisti pe masura.
Insa pana
ajungem acolo, sa putem contribui la campanii CSR uriase, cred ca fiecare ar trebui sa incercam
exercitiul daruirii si astfel sa simtim iubire, speranta, satisfactie, bucurie.
Nu uita ca "atunci cand ajuti o viata, ajuti intreaga lume!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu